O vizită la secția de Oncologie schimbă radical sensul vieții

Când a început contactul meu cu secția de Oncologie? La sfârșit de 2019, am aflat vestea cruntă că băiețelul de doar 7 luni al surorii mele suferă de cancer avansat. A fost neașteptat de trist pentru familia noastră, mai ales că șansele de supraviețuire nu erau prea mari pentru el. A început de urgență tratamentul de chimioterapie la spitalul din Iași, moment ce a marcat începerea unei noi etape în viața noastră. Mergeam destul de des să stau cu nepotul meu Tudor și să încerc pe cât posibil să-i fiu alături. Doar că pe lângă el, m-am atașat de mulți alți copii încercați de aceeași boală cruntă – cancerul.

Prima vizită s-a sfârșit cu un plâns puternic și marcant, pentru că doar atunci a trebuit să-i fac față adevăratei realități. Am realizat că secția de Oncologie nu există doar la televizor. Ea există cu adevărat și este plină de suflete mici și mari care vor o șansă la viață și care luptă cu toate forțele pentru a-și prelungi zilele.

Am avut șansa să merg la secția de Oncologie pentru copii, ceea ce m-a afectat și mai tare pe termen lung. Nu îmi pot scoate din minte imaginile cu copii de toate vârstele, cu burta mare din cauza metastazei, orbi, fără mâini, fără picioare, cu mari dureri. Asta pentru că au fost pecetluiți cu cancer. Și mai presus de toate acestea, tratamentul cu chimioterapie, unica lor salvare, le dădea mari dureri.

Două imagini care mi s-au imprimat adânc în minte și suflet sunt cu două fetițe, una micuță, alta adolescentă. Cea micuță umbla pe holul secției de Oncologie conectată la aparate și mereu ținută de mână. Ce m-a marcat a fost bucuria ei când m-a văzut.

Mi-a zâmbit profund și mi-a spus:

Eu sunt fericită mereu. Plâng doar când îmi pune tratament. Dar apoi sunt fericită.

Reacția mea a fost să mă întorc cu spatele și să plâng. Mereu îmi răsună în minte vorbele ei de înger. Viața mea și acțiunile mele au luat o altă întorsătură de atunci. Mereu mă întreb: „Eu ce motive am să fiu tristă?” Pentru o vorbă urâtă, pentru că e luni, pentru că, pentru că… și sute motive de nimic care nu se compară cu situația acelei fetițe.

Cred că noi, oamenii mici, ne plângem pentru nimicuri, suntem nemulțumiți pentru ce nu avem și uităm să prețuim ceea ce avem. Oamenii mari sunt fericiți chiar și atunci când viața îi pune la pământ. Pentru ei, orice lucru mic este un motiv de a-și lăsa chipul să râdă.

Cu cealaltă fată adolescentă am avut o relație mai strânsă pentru că era colega de cameră a lui Tudor pe secția de Oncologie. Pe ea o voi ține veșnic în memorie. Mă raportez la trecut pentru că boala i-a curmat viața. M-a afectat mult vestea, dar m-am bucurat că am putut face parte, măcar puțin, din trecerea ei grăbită printre ani.

Era o fată minunată, optimistă, cu dorință de viață. Mereu ne încuraja și se bucura să ne vadă. Datorită ei și tuturor acelora care văd bucuria dincolo de durere, viața mea a început să aibă sens. Am învățat că trăim doar atunci când iubim, râdem și credem. În rest, doar ne imaginăm că trăim.

Cred cu tărie că oricine vrea să trăiască adevăratul sens al vieții trebuie să facă o vizită la secția de Oncologie. Toți la fel, cu capetele lipsite de păr și pielea galbenă, îți vor aminti că viața e mai mult decât lucruri materiale. Viața e despre fericire și speranță.

Astăzi, Tudor are 2 ani. Practic, doi ani ne-au demonstrat ce înseamnă credința, dragostea, plânsul. Ne-au învățat cum să strigăm la Dumnezeu și cum să depindem de El. Ne-au dat speranță și curaj să înaintăm. Tudor ne-a arătat că durerea chimioterapiei nu îi distruge copilăria și nici nu-i oprește veselia. De fiecare dată s-a ridicat râzând și cu dorință de a cutreiera lumea. Tudor înseamnă o minune pentru toți, înseamnă slava lui Dumnezeu pe Pământ, care a reușit să facă dintr-o făptură mică, un motiv de laudă pentru mulți.