Dante – prima lui călătorie divină | Divina Comedie

Facebook
Twitter
LinkedIn
Pinterest
La Divine Comédie, Dante Alighieri
Pixabay.com
Divina Comedie este cea mai cunoscută operă a lui Dante Alighieri, dar și una dintre cele mai importante capodopere ale literaturii universale.   

Pe cât de fantastică este cartea în ansamblul ei, pe atât de excepțională este concepția generală, poemul lui Dante fiind construit în întregime din episoade care relatează viața reală. Poemul său se bazează pe mitologia creștină. Protagonistul folosește elemente fantastice care se împletesc cu creștinismul, iar acest lucru se poate observa din titlurile celor trei cântări: Paradis, Infern și Purgatoriu.

Dante vede locuri extraordinare, vorbește cu îngeri, întâlnește sfinți, suflete păcătoase, Dumnezeu, Diavolul, dar întâlnește și grijile sale. Ghidul său în Paradis este sufletul lui Beatrice, care devine un înger. Înainte de a ajunge în Paradis, Dante traversează Infernul alături de poetul grec Virgiliu, care a fost și ghidul pe care Dante l-a urmat pentru poezia sa.

 

 

Infernul lui Dante

Lăsați orice speranță, voi cei care intrați.

Să descoperim primul loc fantastic: Iadul. Imaginea Infernului este construită, pe de o parte, pe dogma creștină și, pe de altă parte, pe tradiția străveche. Dante descrie Infernul  ca fiind un loc întunecat, umed și înfricoșător. Spre deosebire de conceptul creștin de foc în care sunt arși păcătoșii, Infernul lui Dante este un loc în care sufletul moare încet și, în funcție de păcate, sufletele sunt pedepsite diferit.

Nu este o coincidență faptul că pe inscripția de deasupra porților iadului scrie: „Intrați, abandonați speranța”. Infernul creează un raport între mișcarea descendentă și frig, , o mișcare cu moartea vieții și moartea speranței.Concentrându-se parțial pe tradiția „viziunilor” după moarte, Dante leagă întreaga structură de căderea lui Lucifer. Gura Iadului se formează în urma căderii unui înger care l-a înfuriat pe Dumnezeu, devenind  astfel muntele Purgatoriului.

În descrierea Infernului, Dante folosește toate legile fizicii cunoscute în epoca sa: mișcarea circulară, gravitația, levitația, densitatea. El folosește geometria, care este necesară în calculele de creare a pâlniilor, cercurilor, marginilor. În plus, trebuie menționat că în cosmologia antică totul se rotește în jurul centrului Pământului, pentru că acesta se află în centrul lumii și astfel este considerat punctul în jurul căruia se aranjează totul. Pentru Dante, acesta este punctul de maximă distanță față de Dumnezeu, absența maximă a luminii, care este un simbol al prezenței Divine. Poemul combină teologia, etica și conceptele cosmogonice și teoria celor patru elemente, percepute pe deplin de antichitate și de gândirea medievală.

Să descoperim împreună clasificarea păcatelor lui Dante:

Fără să se abată de la adevărurile teologice, Dante combină mai multe tradiții filosofice și idei diferite despre păcat într-una singură. În Infernul lui Dante nu există șapte cercuri care să corespundă celor șapte păcate de moarte în forma în care acestea apar în clasificarea clasică.

Poetul își construiește propriul sistem de păcate, bazat pe ideile lui Toma d’Aquino și Bonaventura și, la rândul său, pe sistemul de vicii al lui Aristotel. Aristotel împarte păcatele în trei tipuri: indiferența, bestialitatea și înșelăciunea. Această schemă în trei părți include atât păcatele de moarte, cât și poruncile, și Dante își stabilește propria ordine, care este foarte apropiată de schema aristotelică. În primul rând, există păcate care pot fi atribuite la ceea ce se numește inconștiența: pofta, lăcomia, risipa, mânia. Apoi începe violența și alți eretici. Urmează violatorii, care sunt considerați bestii, pentru că demonstrează manifestările naturii animale.

În sfârșit, ultimele cercuri: al optulea este înșelăciunea, iar al nouălea este trădarea, ambele unite de conceptul de „înșelăciune”. În poem, Virgiliu formulează legea după care sunt distribuite aceste păcate: cu cât păcatul este mai grav, cu atât pedeapsa este mai mare. 

Infernul lui Dante a prezentat o întreagă galerie de oameni vii înzestrați cu diferite pasiuni.  El este aproape primul din literatura vest-europeană care a făcut din descrierea pasiunilor umane un subiect de poezie. Spre deosebire de „viziunile” medievale, care ofereau o reprezentare mai generală și mai schematică a păcătoșilor, Dante concretizează și identifică imaginile acestora.

 

 

Purgatoriul lui Dante

Dacă îți urmezi steaua, nu ai cum să dai greș cu destinația divină.

Dante creează o imagine a Purgatoriului, reprezentat ca un munte cu șapte muchii, simbolizând cele șapte păcate. Aici el preia clasificarea canonică a păcatelor: mândria, invidia, mânia, deznădejdea, lăcomia, zgârcenia și risipa, avariția și pofta.

Această idee absolut uimitoare a muntelui, menită să întruchipeze însăși ideea de purificare, de ascensiune a omului, este în întregime rodul geniului lui Dante. Potrivit acestuia, sufletele destinate Purgatoriului după moarte se adună la gura Tibrului și așteaptă ca un înger de privighetori să le urce pe o barcă mică și să le conducă pe insula unde se ridică muntele. După opera lui Dante , creștinii au început să creadă în Purgatoriu.

Unii, prin urmare, așteaptă în Anti Purgatoriu un timp care variază în funcție de categoria de păcătoși din care fac parte. Așteptarea poate dura mult timp, dar nu depășește Ziua Judecății, când aceste suflete vor intra în Paradis.

Când sufletul unui penitent și-a ispășit pe deplin pedeapsa, muntele este zguduit de un mare cutremur și toate sufletele cântă: în acel moment, sufletul intră în Paradisul Terestru, care se află în vârful muntelui după ultimul foc.

Aici sufletul este primit de Matelda, care reprezintă probabil starea de puritate a omului înainte de păcatul originar și care îl aruncă pe păcătos în apele celor două râuri care curg în Eden: Lete, care șterge amintirea păcatelor comise în viață, și Euno, care întărește amintirea binelui făcut. În acest moment, sufletul este pregătit să se ridice la stele, așa cum va spune Dante despre el însuși.

 

Paradisul lui Dante

Iubirea care mişcă soarele şi celelalte stele.

Descrierea Paradisului este un adevărat poem al lumii și al frumuseții, deoarece, așa cum afirma istoricul literaturii italiene Francesco de Sanctis: ,,Nimic altceva decât beatitudine, din toate actele, nimic altceva decât contemplare”.

Divina Comedie vorbește despre o arhitectură grandioasă, iar complexitatea operei este generată și de multitudinea de sensuri pe care le propune și pe care Dante însuși le anunță încă de la apariția operei sale. Călătoria este una simbolică, de purificare, mai întâi de rațiune, întruchipată de Virgiliu, apoi de iubire, al cărei exponent este Beatrice. De aici un profund simț moral, pentru că exemplul lui Dante este oferit întregii omeniri.

Explicația lui Dante este că Dumnezeu, atunci când a compus și a modelat fiecare suflet, i-a transmis dragostea sa și a făcut acest lucru din dragoste. El ne-a trimis pe noi pe pământ, căutând iubirea în cotidian,  noi fiind mereu în căutarea afecțiunii divine.

De aici și dorința de a găsi o persoană,  un muritor, cu ajutorul căruia să putem întoarce o parte din iubirea folosită de El pentru a ne crea. Astfel, universul este modelat, coerent și condus de acest sentiment înălțător al iubirii lui Dumnezeu pentru toate creaturile Sale.

 

Poți citi și: 

 

Surse:

 345 total views,  2 views today

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.