Mitul creării omului în 5 spații diferite

Mitul creării omului este vast. Omul a simțit dintotdeauna nevoia de a-și cunoaște proveniența, originea, cum a apărut el în lume. Această nevoie l-a condus către cercetare și implicit către generarea de mituri, bazate îndeosebi pe credință.

Despre spațiul și timpul sacru vorbește Mircea Eliade în opera „Sacrul și profanul”. Prin „spațiul sacru” se înțelege acel loc pe care omul îl consideră a fi diferit de obișnuit, un loc prin intermediul căruia poate avea loc procesul de transpunere într-o altă sferă, de comuniune între condiția umană și cea divină.

Fiecare popor a mers pe linia culturii, a credințelor religioase și a obiceiurilor proprii, apărute într-un timp și un spațiu sacru.

Spațiul este ales de om, fiind încărcat cu semnificație printr-un anumit semn care, pentru el, reprezintă liantul de legătură între Divin și om. Astfel, putem spune că fiecare popor a ales drept spațiu sacru tărâmul său împreună cu toate obiceiurile și credințele formate acolo. Bazat pe un spațiu, a pornit în căutarea identității sale.

Timpul sacru poate fi definit ca reactualizarea unui eveniment cu încărcătură sacră din trecut, părăsirea profanului ce presupune timpul obișnuit cu acte nesemnificative din punct de vedere religios și reintegrarea în Timpul mitic. Eliade spune că trecerea de la timpul profan la cel sacru se face prin intermediul ritualului. Având spațiul sacru, prin credință, omul ajunge la un timp mitic, de unde își poate cunoaște proveniența, pe care a mărturisit-o generații întregi.

Omul s-a născut cu dorința de a crede în ceva. Prin credință, au luat ființă miturile creației. Cum fiecare spațiu are un timp și un spațiu sacru diferit, există multiple credințe despre geneza omului.

Toate miturile creației prezente în lume au puncte comune: forța supremă, lumea era înainte în haos, forța negativă, personaje masculine și feminine.

În continuare, am ales câteva spații prin care să prezint mitul creației.

Mitologia românească: Fiind un popor creștin, ca multe alte țări, avem în minte imaginea biblică despre cum a fost creat omul. Se pune problema conceptului „creatio ex nihilo”. Dumnezeu a creat bărbatul din țărâna pământului, iar pe femeie, din coasta bărbatului:

Atunci Domnul Dumnezeu l-a întocmit pe Adam din țărâna pământului și a suflat în nările lui suflare de viață, iar Adam a devenit un suflet viu.(Genesa 2:7, NTR)

Înainte de a se alipi de varianta creștină a creării omului, românii au creat și ei mituri (sub influența romanilor și grecilor), care s-au păstrat sub formă de legende.

Citește și despre: „Ce este omul?” – o încercare absurdă de a-l rezuma într-un articol.

Folclorul bucovinean a păstrat un mit al creației: La început nu era pe lume decât un munte purtat de vânturi, din al cărui vârf ieșea foc. Din foc s-a născut o femeie fără viață în trupul ei, care a fost purtată până la Vântul-cel-mai-mare, care i-a dat suflare de viață. Femeia coboară de pe munte, înghite două bucăți de fier și rămâne însărcinată. Naște doi copii, unul șchiop și deștept, altul sănătos și prost.

Mitologia greacă spune că primele ființe umane au fost născute din Geea. Erau numai bărbați, conviețuiau cu zeii. Trăiau o viață fără griji, în liniște și bunăstare cu zeii. Moartea era la fel ca o adormire. Însă, sunt eliminați atunci când cade domnia lui Cronos și la putere vine Zeus.

Zeii au creat altă rasă, care a fost extirpată de Zeus din pricina nelegiuirilor comise și neascultării față de zei. Zeus și-a creat propria generație, cea a eroilor din Teba și Troia.

O altă versiune din mitologia greacă spune că Zeul Prometeu a fost delegat de Zeus să creeze oamenii și viețuitoarele. Apelează la fratele său, care risipește toate darurile pentru animale, iar pentru om nu mai rămâne nimic. Ca să îndrepte situația, Prometeu le dă oamenilor înțelepciunea Atenei și focul lui Hephaistos. Altă variantă din mitologia greacă spune că Prometeu i-a făurit pe oameni din argila pământului, după chipul și asemănarea zeilor.

Mitologia egipteană îl are în centru pe Zeul Soare Ra / Amon, care a luat ființă din vârful unui munte, având înfățișare umană și puteri de creație. El dă viață zeului Shu și zeiței Tefnut. Altă legendă spune că pe vârful unui munte a crescut o floare de lotus. Zeul Soare era în mijlocul ei sub aspectul unui prunc frumos la chip. Din gura lui au ieșit zeii, iar din ochii lui oamenii.

Mitologia japoneză privește două divinități importante: Izanagi și Izanami, care erau însărcinați cu misiunea de a crea lumea. Au construit o columnă uriașă pentru a realiza ritualul de împerechere. Când s-au întâlnit, Izanami a salutat, ceea ce era considerat o nelegiuire, nu au fost recunoscuți copiii lor de către zei. A doua oară, Izanagi a salutat primul, iar copiii lor au devenit zei.

Mitologia chineză vorbește despre Fu Xi și Nu Wa, ființe cu trup de dragon care modelează oamenii, din noroi pe cei săraci și din lut galben pe cei bogați.

Concluzionând, pot spune că omul s-a născut cu nevoia de a crede în ceva mai presus de el însuși. A mers inevitabil pe linia înaintașilor și credințelor acestora, descoperindu-și originea.

Mitul creației, deși diferit de la spațiu la spațiu, cuprinde în sine identitatea fiecărui popor, care este unică și care unește toate credințele, obiceiurile și valorile.

Surse: